Mnemofobia.

Paranoia, ceva cu care te confrunţi zilnic. Ţin să cred că nu poţi supravieţui fără ea. Frica înseamnă adrenalină, autocunoaştere şi, până la urmă, viaţă, dar, pe lângă toate conotaţiile astea, frica îşi merită cu stimă definiţia de bază. Suntem stimulaţi de acestă senzaţie involuntar. Paranoia este imprevizibilă, dar, atunci când apare, e bine să acţionăm.
„Acum miliarde de ani, omul era o celulă. O celulă mică, insignifiantă, dar totuşi exista. Mediul ostil în care supravieţuia a fost blând cu această celulă. În prezent, omul e o fiinţă modernă, încă în dezvoltare. Noi funcţii, noi sentimente, noi organe.” Asta era una din replicile mele la discursul din acestă dimineaţă febrilă. Soarele îşi intrase în rol, iar căldura mă stresa şi mai mult decât ziua de azi. Îmi aduc aminte de copilăria mea. Vara, când mergeam la bunicii mei, departe de zgomotul citadin, totul lua altă întorsătură. Era ca un basm, ceva antic. Cu siguranţă cunoaşteţi senzaţia. Însă iată că soarta ne-a adus pe toţi aici, în oraş. Oare ce dezavantaje avea asta ? Neînumărate. Simone îmi spuse „te iubesc” de dimineaţă, deşi era un lucru uimitor. De obicei, îmi spunea asta când ne alintam şi când ieşeam la cină împreună. Am meditat puţin la întâmplările de azi, însă am revenit cu picioarele pe pământ. Fişa din faţa mea aşepta să fie memorată. Mi-a sărit în ochi clipăitul unui mesaj de pe ecranul calculatorului – „New message”. Era de la şef, bineînţeles. Ne reamintea ora şedinţei, de parcă nu ne stresase toată săptămâna cu asta. Am închis mesajul, nu înainte să citesc „9/11/2001, 09:47 a.m.”. * Fără să vrei, simţi o forţă din spate. O forţă care nu te lasă să savurezi momentul. Viaţa trebuie să îşi continue cursul, pe intervalul „divin” prestabilit, indiferent de circumstanţe. Mie nu îmi plăcea aşa. Mă idigna chestia asta, însă trebuia să mă supun acelei forţe. Discursul nu ieşi chiar aşa de bine, însă m-a mulţumit o chestie : s-a terminat. Cum am ieşit din camera de sedinţe, am fost întâmpinat de o forfotă grozavă la birouri. Cu greu reuşeam să trec prin mulţime, însă am dat de Joanne, care mi-a explicat că a avut loc un atentat. Am rămas mut de uimire. Din câte am înţeles, clădirile gemene din centrul oraşului au fost distruse de către două avioane. M-am grăbit spre geam şi am privit înspre cer. Era acoperit de o pătură groasă de fum negru ce se mişca rapid spre orizont. Era o agitaţie incredibilă afară. Claxoanele se auzeau cu greu prin geam şi nu vroiam să îmi imaginez cum ar fi fost dacă aş fi ieşit afară sau dacă s-ar fi fisurat geamul. * Psihicul uman e ceva incredibil de complex. Eu îl compar cu Universul, ca fiind cunoscut doar 5% din el. Să fi anticipat oare chestia asta? Trebuia să ştiu, doar trăia cu mine. Inima mea a sărit peste multe bătăi odată cu vestea primită. Tot ce mi-a rămas din ziua aceea a fost „Te iubesc, Mike!”. Jur că nu voi mai putea iubi vreodată. Nu, pentru că totul a fost prea intens pentru mine, mult peste limită. Nu credeam că voi spune asta vreodată.


*mnemofobia = frica de amintiri