“ Eu nu ucid, creez.”
Intodeauna am cautat ceva care sa ma defineasca, nu o insusire omeneasca, ceva creat de mine. Asa am inceput sa dau glas artei mele, sa o creez, sa o ucid, sunt Dumnezeul ei si ea e lumea mea.
Talentul meu a luat nastere visand si tot cu ajutorul acestor iluzii am indraznit sa sper ca tot ceea ce fac va ramane in vietile tuturor . Asa ca am continuat, am scrijelit fete, am vrut sa creez fiinta perfecta. De multe ori mi s-a parut ca defectul omenirii este faptul ca avem o constiinta, faptul ca putem vorbi, asta e adevarata moarte.
Inainte, toti ma ironizeau si nu intelegeau nimic din tot ceea ce faceam. Nu-mi pasa, viata mea nu era menita sa le urmeze cuvintele, am jurat atunci ca voi coase gura fiecarui om in parte, m-au ucis, dar am inviat, si atunci, in prima zi dupa adevarata nastere a fiintei mele, am realizat ca adevarata mea existenta se rezuma la a crea.
M-am spalat in sange, m-am purificat, priveam roseata imprimata in palmele mele de hartie si ma simteam dornic de a o vedea din ce in ce mai mult. Mi se parea ca acel rosu aprins da nastere supunerii, dorintei si pielea alba, fina, reflecta in ea puritatea sufletului si vedeam prin toate astea pacatele unei lumi nestiutoare.
Au trecut zece ani de atunci, zece ani de cand imi expun fiecare opera in parte in cel mai inalt loc, unde sunt menite sa existe.
Eu exist prin ele, si faptul ca altii ma aseamana cu orice criminal nenorocit, ma isterizeaza. Frumusetea adevarata niciodata nu va exista prin culoare, prin cuvinte, ci prin naturalete, asa am definit adevarata fata a omenirii.
Singurul lucru ce a curmat aceasta ascensiune spre o perspectiva uimitoare a intregii lumi, a fost ea.
Ce adanca era noaptea aia! Simteam in mine aceasta adancime, care se intindea la orizont, pana departe de tot. Nu se simtea nicio adiere de vant. Luna, aproape plina, era luminoasa, noaptea putin umeda, iar aerul prin care conturul stalpilor desenau mici taieturi in asfalt era vaporos, insa nemiscat in vazduhul incremenit. Era o noapte perfecta.
Ajunsesem aproape de calea ferata; ma desparteau de cealalta parte a drumului doua linii. Atunci i-am vazut chipul, si ea mi-a cautat privirea, pana ce am simtit ca a patruns in interiorul meu. Era diferita de tot ceea ce vazusem pana acum. Nu mi-am putut indeparta privirea de la fiinta ei. Parea un adevarat inger, asa ca am continuat sa o privesc, sa-i sugrum imaginea in inima mea, sa o ucid acolo si sa nu o las sa dispara. Nu era foarte inalta si nici nu avea trasaturi deosebite, insa culoarea neagra a parului ce cadea in bucle peste rochia alba, ma facea sa tanjesc din ce in ce mai mult dupa chipul ei.
Totul capatase un aer distins, ea insasi mi se parea o regina, iar eu eram calaul ei, nimic mai mult, insa pentru mine insemna totul.
- Te-ai ratacit? am intrebat-o, aproape soptind.
Nu mi-a raspuns, insa m-a privit mirata, asteptand parca o alta intrebare din partea mea. Probabil ca ma considera vreun obsedat ce vroia sa o agreseze, dar eu nu-mi pierdeam timpul cu asa prostii.
- Esti foarte frumoasa? E periculos sa umbli singura la ora asta, stii nu?
- Da, a soptit ea pe un ton stins.
Avea un glas subtire, insa catifelat, simteam cum rasuna in ecouri in mintea mea.
- Ai pierdut trenul, nu-i asa? Poti merge cu mine, i-am spus zambind, fapt ce mi s-a parut ca i-ar fi redat siguranta de sine.
- Nu vreau sa va deranjez, mi-a zis ea.
- Dar mergem in aceeasi directie, plus ca nu cred ca ar fi bine ca o fata ca tine sa mearga prin padure, singura. Cred ca ai auzit ca au avut loc diferite crime prin locurile astea si nu m-ar mira sa aflu ca sunt blestemate.
Ea mi-a zambit. Ma crezuse, ochii ei aveau o inocenta ce aproape ca imi dadu planurile peste cap, insa trupul ei mi se parea ca merita cel mai inalt loc din lume Am grabit pasul catre ea, facandu-i semn sa inainteze pe asfaltul rece. Aerul mi se parea greu de respirat si parfumul ei se scurgea prin negrul smolatic al parului.
- Cum te numesti?
- Faith.
Numele ei m-a surprins un pic, era special, cel putin nu mai auzisesem de vreunul la fel. La ce s-or fi gandit parintii ei cand au numit-o asa? Oricum, i se potrivea.
Niciunul nu ziceam nimic, dar de abia observasem ca intrasem in padure si ne plimbam printre copaci. Nu stiam unde sta, nici nu imi spusese, dar preferam sa raman cu amintirea numelui si chipului ei. E tot ce vroiam sa stiu despre acel trup.
M-am oprit putin, dar ea a continuat sa mearga, fara ca macar sa priveasca inapoi. Imi dadeam seama ca e speriata, dar asta facea totul mai incitant, iar cand am facut primul pas in fata, m-amsimtit curios de usor, aproape imponderabil, asemeni unei frunze in bataia labila a vantului. Vibratiile inimii veneau in valuri ritmice, egale, combinandu-se cu zumzaitul respiratiei sale.
M-am uitat la Faith, interesat de acea reactie a sa, dupa care am prins-o de un colt al rochiei, oprindu-i mersul tremurator. O senzatie de repulsie, o furnicatura sub piele, ma tulbura si ma facu sa-mi retrag mana indrazneata, asezand-o in buzunar. Simteam parfumul intepator cum imi facea pielea sa vibreze si realizam ca nu imi mai puteam controla nici macar gandurile. Nu mai simtisem niciodata ceva atat de diferit. m vazut-o intorcandu-se spre mine, pregatita sa tipe si am privit-o in ochi, contemplandu-mi reflexia semitransparenta in culoarea de jad a ochilor ei. Nu stiam de ce ma privea, nu stiam daca se uita la mine sau daca isi priveste si ea chipul, insa in momentul in care mi-am inchis ochii, s-a intors speriata.
Am profitat de acel moment pentru a scoate o batista rosie din buzunar si a ii astupa gura, pana ce i-am simtit greutatea apasandu-mi bratele. Eram multumit, ea nu tipase, nu stiu daca a avut de gand sa faca asta, dar ma bucuram ca s-a abtinut. Am luat-o in brate si am mers pana la marginea padurii, de unde incepea satul in care stateam. Era un deal mare, dupa care se revarsau o multime de case, am profitat de frumusetea acelui loc pentru a face din el sicriul ei. Am intins-o pe jos. Stiam ca nu se va trezi, drogul fusese mult prea puternic.
Razele lunii inca mai continuau sa se unduiasca din nou si sa se dilate absurd, rasfrangandu-se prin ceata densa asupra albului infim al florilor. Tot dealul era imbracat in regina noptii si mirosul lor facea din acele clipe paradisul.
Era locul in care trasformam monotonia in arta. Gasisem doua trunchiuri de copaci inca mici si le taiasem facand din ele o cruce pe care am infipt-o in pamant la marginea dealului. De acolo se vedea rasaritul soarelui si ma simteam ca un vampir ce asteapta moartea, eram fericit. M-am indreptat catre ea si i-am studiat expresia chipului. Nu mai avea mult pana se trezea, asa ca am profitat de acele cateva clipe sa-i fac o coroana din regina noptii.
I-am luat trupul in brate si i-am sprijinit mainile de cele doua lemne, legandu-le cu doua lanturi de fier si lasandu-i picioarele sa cada pe suport. Era frumoasa, acum ii observam adevarata maretie. Deschise ochii si ma privi curioasa. Nu vedeam inca teama in privirea ei, asa ca tot ce am facut a fost sa ridic coroana si sa i-o asez pe par. Lumina lunii batea exact pe chipul ei si cu fiecare secunda totul devenea mai clar, mai luminos . M-am dat cativa pasi mai in spate si am privit-o pana m-am simtit plin de imaginea ei. Avea un corp micut, puteam paria ca nu trecuse de douazeci de ani. ielea alba parea decupata din hartie, era impecabila si culoarea se mentinea de-a lungul liniilor trupului. Ochii ii erau mari, iar genele mangaiau pleoapa ochiului de fiecare data cand clipeau, ascunzandu-si confuzia.
Daca avusesem vreodata vreun sentiment de vinovatie, acum mi se parea inutil. In prezenta sa, simteam ca nu exist si ca lumea e plina doar de zambetul ei.
Asteptam rasaritul, abia atunci adevarata frumusete putea fi transformata in arta, abia cand culorile vor apata viata. Mi-am scos telefonul si am privit indelung ecranul, 21 mai 5:02. Mi-am ridicat din nou privirea si am vazut razele soarelui cum taiau muntii inalti, venise timpul. Am scos din geanta in care imi tinusem si celelalte lucruri un pachet mic, acoperit cu matase. Am dat drumul materialului si am lasat sa iasa la iveala un cutit mic, ariginitiu.
Ii simteam raceala in mana si asta ma facea sa intru intr-o stare de euforie completa. Mi-am apropiat fata de chipul ei si i-am observat lacrimile ce cadeau inconstiente pe obrazul sau, scurgandu-se de-a lungul gatului, pana ce se imprimau in materialul rochiei. Mi-am apropiat mana de fata sa si am trasat cu lama cutitului o linie de la lobul urechii, de-a lungul barbiei pana la cealalta ureche, lasand sangele sa se amestece cu lacrimile si sa pateze acel alb suprem al rochiei.
I-am simtit incordarea si mi-am ridicat mana mangaindu-i obrazul de ceara si apoi am ridicat iar cutitul, conturandu-i buzele de-a lungul liniei, pana ce s-au inrosit atat de tare, incat erau greu de diferentiat. Era superba, privirea ei ma fascina, ochii-i erau deschisi si verdele lor ma sageta mai adanc decat o putea face orice alt cutit. Nu stiu daca mai era constienta , dar ramasese cu ochii deschisi. Mi-am indreptat varful briceagului catre ochiul ei drept, cand am auzit un zgomot, ca si cum s-ar rupe o creanga. Nu ma speriasem, insa regretam ca nu mi-am sfarsit opera. Stiam ce ma asteapta si nu aveam de gand sa ma las pe mana lor. Nu ma simteam vinvat, din contra, eram mandru de mine, de talentul meu, de tot ceea ce reprezentam. Am vazut in jurul meu zeci de chipuri straine, nu aveam de gand sa ii las sa ma prinda. Nu acum, nu aici. Am smuls-o dupa cruce si m-am indreptat catre margine, zambind usurat. Nu stiu cum li s-a parut expresia mea, nu ma interesa. Mi-am dat drumul pe spate, cazand in gol. Ce senzatie, ce eliberare, cata frumusete. Parul ei imi acoperise chipul si parfumul ma sageta. I-am ridicat fata si i-am zambit, lipindu-mi buzele de ale ei. Erau calde, erau vii, erau rosii ca petalele de trandafir. Erau pretul artei mele.
“ Pacat…” , am murmurat, inchizand ochii.
11/6/2009, 14:53
