Iubire intre doua litere din alfabet

Se scurg minutele si lasa dare ce imi amprenteaza sufletul si diseaca replusia in sute si mii de fragmente de vorbarii pompoase. Palma destinului a fost prea incisiva si m-a indepartat de imboldul acela launtric al redresarii psihice si regretului canonic, nepatat de implinirea trufiei. Vorbesc din amintiri doar de mine intelese si sunt jalnic cand ma deplorez. Si totusi sunt eu. Eu cel care traiesc, eu cel care respir, eu cel care te iubeste, sunt eu, iar tu esti ceea ce reprezinta fiinta mea.
Daca ar fi sa povestesc despre mine, probabil ca as spune istoria unei persoane pe care nu o cunosc. Mi-am inceput cariera muzicala de mic, am gasit in ea eliberare, desi stiam ca totul reprezinta un vis care va ajunge candva la apogeu. Ma intrebam cat timp voi mai putea purta o masca si intelegeam ca nu se va sparge asa usor. Am continuat, am incetat sa fiu eu, am devenit un strain pentru familia mea, pentru prieteni, pentru mine, pana am ajuns sa consider faima cel mai josnic lucru posibil. Nu-mi pot povesti trecutul, el e facut sa traiasca doar in mine, in mintea mea, in suflet si in fiecare celula din trup, insa m-a contaminat. Faptul ca am tinut totul pentru mine a ajuns sa ma topeasca incet, asemeni unei lumanari. Am ajuns sa fiu sufocat de negura gandurilor mele, de persistenta portretului tau tratat cu sepia, de glasul indiferentei ,al negarii ce ma condamna, ma deziluzioneaza subtil,dar elocvent .
Atunci ai aparut “tu”. Am vazut prin tine ceea ce eu doream sa fiu, o persoana simpla, insa tu te-ai dovedit mai mult de atat. Ar fi o blasfemie sa afirm ca tu ai fost ingerul meu, ma simt egoist atunci cand ma gandesc la asta, stiu ca tu ai vrut sa fii pentru mine totul, si acel intreg mi l-ai oferit mie
Am renascut din nimic,si am devenit un sclav al timpului, asteptand momentul in care vei aparea din nou.. In tot acel timp am murit si m-am nascut de atatea ori incat am uitat varsta la care te-am pierdut, insa ai revenit si cu fiecare pas pe care il faceai catre mine, eu ma tanguiam anesteziat adulmecand parfumul tau cu iz de timiditate. Acum ca te-am gasit, am atatea sa iti spun si nu-mi gasesc cuvintele. Singurele care imi strabat acum mintea sunt atat de greu de rostit, incat daca ar fi sa caut altele probabil ca as scrie sute de pagini pana sa gasesc o litera ce le apartine.
“Te iubesc…”




Geamurile casei ascund in spatele lor lumea de care mi-e atat de frica,lumea despre care nu stiam ca imi va aduce suferinta. Mi-era frica sa privesc cerul intunecat si norii inversunati. Stropi reci de ploaie se scurg pe pamantul negru, pierzandu-se undeva in adancul lui. Mi-a ramas intiparit sunetul stins, in care incercam sa-mi ascund profunzimea mahnirii.
Trecut, prezent, trecut, amintirile schingiuesc sufletul, ma simt ridicol de tulburat de chipul tau insa stiu ca doar el imi provoaca senzatia asta. Cum ti-as putea privi fata si sa imi amintesc tot, cum as putea sa fac din azi ieri, din ieri alaltaieri sis a continui asa pana ce timpul se va termina? E imposibil, nu? El va incepe din nou indiferent de cate ori il intrerup eu, dovada ca existi, dovada ca exist si iubirea noastra creste .
Nu iti pot spune nimic despre noi, nu stiu nimic, dar invat. Nu gandesc, dar simt, cu astea doua lucruri respir.
Nu iti voi uita niciodata chipul,ti-as promite asta insa e o minciuna. Cum as putea afirma asa ceva cand stiu ca nu mi te amintesc, cum pot uita niste amintiri deja uitate, cum as putea sa nutresc in sufletul meu iubirea pe care ti-am purtat-o pana sa e despartim? Oare am invatat-o, caci acum oricat as incerca nu pot sa o inteleg, oare era vreo cheie, vreun secret la descatusarea ei, pentru ca acum nu stiu cum sa o gasesc si simt ca sunt plin. Plin de ea, plin de tine, si ma topesc sub mana ta mare, ma provoci, iar eu accept jocul.
Nu stiu regulile, dar pe una m-ai invatat tu sa o zic.
“ Te iubesc…”